Recurs la AXIOMATICĂ

Până la marea descoperire reazizată de cuplul Hilbert-Akermann (teoria sistemelor axiomatice), omenirea - aflată permanent sub imperiul lui "de ce?" - părea să nu aibă o bază pe care să aşeze ştiinţele astfel încât să nu regreseze la infinit cu întrebarea-cheie. Axioma, respectiv acea realitate care este atât de evidentă, încât nu mai are nevoie de demonstraţie, a devenit nu doar o bază dincolo de care nu mai are rost întrebarea-cheie "de ce?", ci şi un permanent izvor de dezvoltare pentru ştiinţe. Religiile, în schimb, au "rezolvat" de la bun început această problemă prin dogme, adică prin acele propoziţii pe care trebuie să le iei drept adevărate. "Crede şi nu cerceta", esenţa dogmei, este "rezolvarea" apriorică prin care religiile anihilează însăşi întrebarea "de ce?". Dogma ar fi, astfel, omologul axiomei din ştiinţe. Nu despre religii vreau, însă, să scriu aici (în general mă feresc de "oamenii unei singure cărţi" şi de cei care cred fără să cerceteze), ci despre statutul epistemologic al axiomei.
Cred că avantajul dat de această "plasă de siguranţă" (axioma) pentru ştiinţe, acela de a nu permite regresarea la nesfârşit a demonstrării, devine discutabil tocmai prin alura de zid pe care o arborează. Nu cumva, acceptând această limită, ratăm descoperirea unei lumi întregi a informaţiilor ştiinţifice care ne-ar putea fi utile? Poate se impune, totuşi, un recurs la axiomatică!
Nu e un recurs la realitatea axiomelor (ar fi o nebunie!), ci la axiomatică, adică la comoditatea cu care ştiinţele opresc investigaţia la nivelul axiomei.